Viața unui imigrant român este de multe ori ca o întrecere sportivă, o cursă sau o competiţie cu cei din jur ori cu ei înșiși. Poate de aceea, persoanele cu firi sportive şi care au nativ spiritul performanţei, reușesc să se integreze mai ușor în aceste societăți. Pentru aceștia, traiul printre străini şi lupta pentru câștigarea existenţei nu reprezintă altceva decât o prelungire a concursurilor sportive cu care s-au familiarizat. Problemele de acomodare şi de integrare în comunitate devenind doar simple provocări ce trebuie parcurse și înlăturate. Astfel, străinătatea se transformă într-o nouă strădanie de auto-depăşire, un start reuşit dar şi o alergare continuă. În luna august am avut marea plăcere și încântare să cunosc un astfel de om , pe doamna Dămoc Angelica. Dumneaei mi-a vorbit despre viața din Spania, cu bune și rele, despre ,, adversari” , învingători și învinși, despre emoția de a păși prima linia de sosire îmbrăcată în tricoul României, știind că acolo își va găsi părintele drag așteptând-o, încurajând-o. În ciuda faptului că din partea statului român nu a primit niciodată vreun sprijin, Angelica încă flutură tricolorul atunci când urcă pe podium, pentru că simte că inima a rămas acasă în România. Discuția purtată mi-a întărit convingerea că noi ceilalți suntem alături de sportivii români numai atunci când au o reușită, vorbim despre aceștia folosind cuvinte mari: că ne-au făcut mândri că suntem români sau că sunt adevărații ambasadori ai țării noastre. Însă, când nu sunt pe podium, când nu ne satisfac așteptările, pe aceiași sportivi aruncăm toată vina, împroșcându-i cu noroi, pentru ca mai apoi să îi dăm uitării. Mulți din cei care conduc România și sportul românesc, consideră că, odată ce un sportiv dovedește talent, dar nu are încheiate contracte scrise cu vreun club sau cu federația națională( și din ce mi-a povestit doamna Angelica, e foarte greu și complicat de realizat) este în întregime obligația lui să reprezinte țara și să suporte toate cheltuielile pentru asta. România îi obligă practic să-și termine studiile, să găsească un job, să muncească minim 8 ore pe zi, și cumva, în timpul lor liber să se întreacă cu cei mai buni și bineînțeles să mai și câștige. Unii sportivi, precum Angelica, continuă, în ciuda greutăților întâmpinate, suportând din buzunarul propriu costurile de participare la competiţii, cheltuielile legate de de transport şi sejur, cât şi cele pentru echipament sportiv, asigurare şi participare la antrenamente. Cred că tocmai asta e esența sportului: să mergi până la propriile limite și să vezi dacă ești în stare să treci dincolo de ele. Şi atunci, fiecare trofeu reprezintă un vis împlinit, o treaptă în calea spre succes; iar fiecare eşec nu este decât o invitaţie de a continua „lupta” cu şi mai multă îndârjire. Deoarece știu că puterea exemplului este una imensă, îi invit pe copiii și tinerii din Gherăești să urmeze sfaturile pe care doamna Angelica le transmite tuturor: respectă-i pe cei din jur, muncește, pune multă pasiune în ceea ce faci, citește, învață de la toate să ai statornic drum și nu renunța niciodată la visurile tale. Am speranța că planurile noastre de a organiza o compețiție la Gherăești anul viitor în vacanța de vară, se vor concretiza și vom găsi oameni cu suflet mare care să sprijine această minunată inițiativă și pe lângă ,,Maratonul File de poveste” desfășurat anul acesta în bibliotecă să avem și unul adevărat de alergare. 
