Copilăria este un cuib frumos de viseÎn care doar o dată încap cu-adevărat,
Cu cântece şi jocuri şi cu poveşti promise,
Cu râsul şi cu plânsul, cu gândul meu curat.
Aici vin anotimpuri cu tainice comori Şi păsări minunate să-mi cânte-ntâia oară,
Aici trăiesc de-a pururi grădinile cu flori
Şi dorul de lumină cu mine se măsoară.
Aici vin căprioare cu roua să se-adape
Când soarele se-ascunde în ramuri de cais,
Aici se joacă peştii în limpezimi de ape,
Cu stelele şi luna în nopţile de vis.
Copilăria este un joc de-a căutarea
Pe care doar o dată îl joc cu cei din jur,
E râsul şi izvorul, e muntele şi marea,
E cântecul iubirii ameţitor şi pur.
Copilăria este o pulbere de stele,
Pe care doar o dată o port pe fruntea mea
Şi care mă îndeamnă să mă întrec cu ele
Şi să mă simt în zborul acestui joc, o stea.
Nimic nu e posibil în vise şi în viaţă,
Fără acestea toate cuprinse la un loc,
Copilăria mea e şcoala ce mă-nvaţă Că jocul este viaţă, dar viaţa nu e joc.
Cândva mi s-a spus că pentru a fi un bun părinte trebuie să îți amintești de propria copilărie. Să ne amintim sentimentele și emoțiile pe care le aveam, ce credeam noi că este bine sau rău, care erau motivele noastre de îngrijorare, ce ne făcea să ne simțim răniți sau rușinați și care erau lucrurile de care ne puteam lipsi. Însă, în contextul vieții de fiecare zi, într-o lume frământată de instabilitate și neliniște, de multe ori pierdem din vedere imaginea de ansamblu a lucrurilor cu adevărat importante. Și, cu siguranță nu mai putem pune semnul egal între vremea copilăriei noastre și cea trăită de generațiile actuale. Dacă pentru noi o bucată de elastic, niște cutii goale de conserve, ori poate niște bețișoare din plastic reprezentau o adevărată sursă de joacă și distracție, pentru copiii de astăzi totul trebuie să fie mai complicat. Ca să fie acceptat și ,,la modă" totul trebuie să aibă un grad de complexitate ridicat, de la banalele jucării până la manualele folosite și disciplinele studiate. Și atunci, nu ar trebui să ne surprindă faptul că auzim tot mai des afirmații de genul: ,, Copilul X este foarte deștept, știe 20 de poezii! / Pe elevul Y nu prea îl duce capul! Ori poate vă sună cunoscute întrebările: ,,Cum să îl fac să învețe?, Ce au în plus colegii săi de clasă?, De ce nu ține minte ce se predă la școală? De ce nu poate ține ritmul cu ceilalți?" Cred că răspunsul e destul de simplu: Copiii sunt speciali prin unicitatea lor! Copiii sunt cea mai bogată resursă naturală a lumii! Cu toții ar fi bine dacă am înțelege faptul că un copil este un individ pentru care lumea înconjurătoare arată altfel decât o văd cei mari și să nu îl mai tratăm ca pe un adult în miniatură. Aproape întotdeauna copilul este vinovat pentru că nu înțelege ce i se spune și rare ori adulții recunosc că ei nu reușesc să se facă înțeleși. Cred, că fiecare părinte își dorește un copil ,,model,, care să obțină rezultate școlare excelente, să vorbească fluent, dacă se poate, 1-2 limbi străine, iar mai târziu să devină un muzician renumit sau poate un medic iscusit, însă nu toate aceste vise se vor împlini. Și aceasta deoarece specializarea într-un domeniu solicită foarte multă muncă, timp și talent. Copiii au temperamente diferite, pot fi dotați de la naștere cu o memorie strălucită și cu o inteligență ieșită din tipare sau pot fi dotați cu aptitudini care se evidențiază pe parcursul vieții, în perioada adolescenței ori chiar la vârsta adultă. Consider că acest fenomen este explicat prin faptul că unele meserii nu sunt accesibile înțelegerii la vârste mici sau poate încă nu s-au inventat. De exemplu părinții informaticienilor de astăzi cu greu și-ar fi putut imagina în urmă cu câteva decenii ce meserie vor avea copiii lor. De aceea mă simt revoltată de faptul că unii copiii sunt catalogați ca fiind ,,proști,, dacă nu obțin în școala primară ori cea gimnazială rezultate foarte bune. Acasă și la școală copilul trebuie lăsat să se dezvolte în ritm propriu, să îl pregătim pentru viață, să îi dăm abilități și experiențe pentru a reuși. Însă actualmente, pentru mulți dintre elevi sistemul de învățământ este unul greoi, de multe ori aproape inaccesibil, iar învățarea diferențiată, centrată pe capacitatea și posibilitățile intelectuale ale fiecărui copil în parte, este realizată adesea doar pe hârtie. La propriu vorbind, pentru că cei care au putere de decizie consideră că un dosar burdujit cu zeci de feluri de rapoarte, comunicări, referate, parteneriate și strategii valorează mai mult decât timpul pe care profesorii îl dedică efectiv elevului. În lipsa suportului familial, o parte dintre acești copii acumulează mari lacune, se simt frustrați și chiar marginalizați dacă ,, nu sunt buni la matematică și română’’, reprimându-și totodată abilitățile și talentul cu care Dumnezeu i-a înzestrat. Cu atât mai relevant mi se pare rolul și impactul pe care biblioteca îl are în comunitatea noastră. Aici toți sunt egali, toți au ceva bun de oferit și toți sunt încurajați să-și depășească limitele. Am creat un spațiu de învățare primitor, în care elevii sunt sprijiniți și ghidați pentru a-și îmbunătăți performanțele școlare și pentru a acumula cât mai multe cunoștințe care să le stimuleze imaginația. În timp am pregătit, lecții inovatoare, care să mobilizeze și să păstreze elevii într-un ritm adecvat de instruire. Am înțeles, lucrând cu elevii, că în timpul unor sesiuni de învățare, trebuie să îmbin procedee și metode multiple, să alternez cartea cu materiale audio-video, cu scopul de a mă face pe deplin înțeleasă. I-am auzit adesea pe copii dar și pe cadrele didactice spunând că activitatea din biblioteca este o extensie a experienței școlare, dar cu siguranță una plăcută și instructivă.
